Last post.

Mutare.
Aici.

Good-bye, see you on the other side.

Dacă aş fi ...

sort of leapşa, mi-a plăcut, deci împrumut de la Năroada Însângerată (hope you don't mind teh translation) :

Dacă aş fi:

• preşedinte
  
  În principiu, i-aş ruga frumos pe bănăţeni şi ardeleni să se despartă de România, din motive etnice, rasiale, de civilizaţie şi ce mai vreţi voi; mai bine pentru ambele părţi. Dup-aia aş face o conferinţă de presă, şi le-aş zice tuturor celorlalte regiuni că au belit-o, nu mai avem pe cine mulge de fonduri. Ah, da, şi aş da legi speciale pentru a-i încadra pe ţigani în muncă, Ceauşescu-style; când lucrezi n-ai timp să furi.
• poliţist
  
  Not my style. N-am fetişuri cu dominarea altora, nu ţin musai să aduc pacea, nu ţin musai să fiu ţinta genericului "cap de cretă". Faceţi-mă locotenent direct, dacă mă vreţi.
• blogăr cu succesuri
  
  Aş angaja o echipă editorială, şi mi-aş lua vacanţă permanentă. Adică aş face fix ce fac acum, dar fără să primesc vreun leu.
• mircea badea
  
  Nu mi-aş scrie numele cu majuscule, dar m-aş bucura cu răutate că pot să-i înjur pe toţi la miezul nopţii, adică să le zic pe bune ce am de zis;
  (did I mention I don't really watch his .. uhm .. shows?)
• lucrător de ghişeu
  
  L-aş fute la icre pe şeful de echipă să mai angajeze 2-3 oameni, cât să nu se mai formeze cozi. Şi apoi i-aş cere să mă trimită la cursuri de perfecţionare, şi bani de drum pentru asta, bineînţeles. Trebuie studii pentru a pune ştampile, mânui foi şi urma o procedură, hint hint
  
• ungur
  L-aş vota preşedinte pe ăla care ar promite chestiile de la punctul 1. Şi când se vor întâmpla, fix următorul lucru pe care o să-l fac ... o să cumpăr o Cola.

În principiu, cred totuşi că mă simt bine acolo unde sunt.

Cazarma U - exterior.

Sau "ce vedeţi dacă intraţi". Ceea ce nu vă doresc şi dumneavoastră. Imagini tot din 30 Mai 2009.

Vedem Piaţa Unirii - mă rog, parţial.

Ne benoclăm şi-n casele altora.

Poza-obligatorie-de-deasupra

Aşa-i că n-aţi fi ghicit culoarea clădirii dacă nu era poza de la etaj?

Spitalul de Urgenţă, right? Nu prea ştiu cu spitale ...

Locu' perfect pentru studii de trafic asupra sensului giratoriu Mărăşti.

Artă, domle.

Străduţe laterale cu nume neştiute. Avem centru istoric? Avem. Valorificăm? Păi ...

Iubesc locu' ăsta. Bierhaus.

Alt unghi.

No, cam atât.

Fără interneţi, viaţa ar fi mai frumoasă.

Ce faci dac pică netul?

Păi:

• aşteptat 10 minute, de obicei îşi revine singur
• sunat provider, aflat că-s problem dar rezolvarea e pe vine
• închis feed reader, browser, messenger
• deschis joc
• după 6 ore încă n-am net
• deschis folder "Library", luat la citit cărţi de care am uitat
• organizat folder muzică, taguri şi alte prostii
  
• plimbat în oraş
• any-other-thing-that-works-as-a-pastime

În principiu pot sta fără net cu zilele, if there's a good company. În jeneral când îs plecat de acasă uit să mai intru pe net. Longest streak, vreo 4 zile. Fair enough.

Richie zice că e leapşă, se serveşte cine-o vrea.

Blogging românesc.

Se dă următorul videoclip:


Zoso are o însemnare cu videoclipul ăsta, doar că embedded din altă sursă. Sursă însemnare. O căutare scurtă ne spune că are vreo 4 luni videoclipul, ceea ce-l clasifică lejer drept "vechi", mai ales că a fost viral la vremea lui.

Asta am şi întrebat, de altfel:

dAImon a scris pe 1 Septembrie 2009, 2:22 pm
Mosule, da’ nu-i cam vechi videoul? Si e de umplutura?

Autorul nu catadicseşte să răspundă, însă un fanatic da.

Ghetu a scris pe 1 Septembrie 2009, 3:35 pm
@dAImon: asa si? ce daca e de umplutura? ce daca e vechi? ai tu 10.000 de unici ca sa ii poti pune intrebari din astea inteligente lu’ zoso? nu mai spun ca e blogu’ lui si poate sa puna ce vrea.

Hai să ne înţelegem. Eu scriu pentru mine, şi chiar dacă mai scot 2-3 articole gândite într-o lună, tot blog personal se chiamă că am. Nu mă justific prin blog, deci. Numărul vizitatorilor nu este o măsură a mea, aşa cum este a bloggerului Zoso. Întrebările inteligente le pune oricine. E drept, blogul e al lui Zoso, şi scrie ce vrea. Dar e public şi acceptă comentarii, prin urmare spun şi eu ce vreau.

Unde vreau să ajung? Păi la o posibilă explicaţie a calităţii vieţii publice româneşti. Nu te poţi certa cu Zoso, pentru că în mintea amărăşteanului Zoso este El Însuşi. Nu-mi plac definiţiile recursive, aşa că nu te poţi legitima doar prin faptul că eşti cineva mare. De ce e Zoso mare? În opinia mea, el e foarte bun pe o nişă: e bun pentru omul care vrea all-in-one pack. Merge la lucru, deschide Zoso.ro şi devine cititor de bloguri. eCitizen 2.0 cum s-ar zice.

Cred sincer că doar calitatea te poate duce undeva sus. Face Vali Petcu ceva de calitate? Parţial, doar online, şi cam atât. If you ask me, dintre cei 4 viteji care se supranumesc "Mafia", susnumitul n-are ce căuta în top. Nu cât timp există oameni mult mai pregătiţi ca el, spre exemplu Orlando Nicoară pentru media şi online, sau Bobby Voicu, sau Cristian Manafu. Alt vajnic mafiot, Orădeanul, e în bălării demult. Îl citeam pe vremea când avea articole faine şi încă îi zicea Siropel. Acum deschide-i site-ul, şi găseşti one-line articles, embeduri, păreri scurte, etcaetera. Singurii care au rămas de citit sunt Arhi, la fel de funny de când îl ştiu, şi VisUrât, la fel de natural.

Ce treabă are asta cu viaţa publică? Analogie. Nu poţi să dai de toţi pereţii cu un profesor universitar care plagiază gentil de unde apucă, pentru că "nu ai anii lui şi studiile lui". Chiar dacă singurele studii necesare sunt abilitatea de a citi două cărţi, originalul şi copia. Nu putem da de pământ cu artiştii noştri de 3 lei, pentru că vezi-doamne nu avem alţii, şi în fond cine suntem noi să îi criticăm? Dar politicienii? De ce nu suntem deja în locul lor, dacă suntem aşa deştepţi?

Minunata "opinie publică" funcţionează ca o sită. Dacă opinia publică se aglutinează în jurul a 5-6 indivizi a căror calitate unică este blana lucioasă şi răgetul mai puternic, aşa să fie. Ne-o merităm. Dacă opinia publică ar avea mai puţină răbdare, mai multă circumspecţie şi un dram în plus de simţ al valorii, am vedea cum indivizii se bat la vârf, cu fair-play, pentru a ne capta atenţia. Şi toată lumea ar fi mai fericită.

O poveste despre Poli Timişoara.

Cred că mi-am făcut un tic din a le spune unora că sunt mai fericiţi pentru că nu le pasă de sport. Fie Elba, Poli, naţionala sau înotătorii de la Masters. E plăcut să nu ştii, să nu te intereseze, să nu tresalţi când scorul e 100-100 şi Grubisic dă un coş egal cu eliminarea Rovinariului.

Şi totuşi, observ, sau mai bine spus ştiu o anumită atitudine a suporterului român. Cel de la fotbal este proeminent, dar şi restul se comportă cam la fel. Vorbesc de superioritate. Adică azi ne bateţi, sunteţi zei. Sezonul viitor facem egal, dar puteaţi să câştigaţi, peste 3 ani vă batem dar a fost prost arbitrul, etc. Am o problemă cu lipsa de fair-play, din stadion şi din afara lui. Şi altă problemă cu axarea pe rezultate, bătutul în piept cu palmaresul, cu realizările şi cu prezentul sau trecutul. Praful de pe tobă!

Aici începe povestea. Viaţa cotidiană, cât de puţin aş avea contact cu ea, tot e o mizerie. Aşa a făcut-o Dumnezeu, aşa vor masonii, aşa e construită şi natura, nu contează. Lupta pentru supravieţuire nu face decât să coloreze în gri totul. Sunt pesimist prin condiţie. Sportul este una dintre puţinele competiţii unde lucrurile sunt frumoase. Şi sexul, poate. Şi muzica, pură. Nu degeaba spuneau unii că pot zidi blocuri după o simfonie bine făcută. Eu am senzaţia asta după un meci.

Povestea fair-play, aşa cum îmi place mie. Aia în care copilul necunoscut îl bate pe starul serii. Aia în care o echipă din liga a IIa are mai multă determinare decât o candidată la titlu. Nu e nimic sacru în efortul fizic, în travaliul jucătorilor, în nenumăratele ceasuri pierdute alergând şi antrenându-te. E doar ceva uman, adânc uman, care trece la limită înspre un murmur din fiecare, chemarea spre împlinire.

Suporterii români scot pe tarabă ce au făcut echipele lor. Ştim că Nadia Comăneci a luat 10 la Jocurile Olimpice din 1976. Ştie fiecare suporter stelist câte titluri are echipa lui. Dar cine mai ştie exerciţiul Nadiei? Cine mai ştie cum au câştigat jucătorii echipei campionatul în ? De ce ne bucurăm doar că ceilalţi au luat bătaie?

Poate-s eu defect. Dar când spui Poli Timişoara, nu spui titluri, nu spui cupe, nu spui participări europene. Deşi avem 2 cupe şi am mai jucat de câteva ori pe continent. Dar nu acesta este spiritul echipei. Ci oamenii. Liberi de povara realizărilor, ei iubesc clubul. Patetism? Da. Să ţii cu un club dincolo de limitele raţiunii, să îl urmezi şi când joacă în B sau C (vezi aici şi oamenii din spatele U Cluj), asta e ceva ne-uman. Sau prea uman. Umanitatea aşa cum o vreau eu.

Recunosc, mă uit la fotbal pentru spectacol. Pentru goluri. Şi uit rezultatele repede, dacă bătălia nu a fost pe bune. La Poli e altceva. Aici sunt oameni. Şi cu oameni, dăm culoare clubului. Asta nu a înţeles Zambon când a mutat echipa lângă Bucureşti. Nu a priceput că nu poţi muta inimile oamenilor şi clubul din ele. Că noi cântăm acolo unde ne simţim acasă.

No hai că devin şi io patetic. Continuarea despre cum ne amăgim singuri, la Popescu pe blog. Aşa, în general, despre muncă. Aşa cum unii văd doar rezultatele din sport, aşa alţii văd doar banii din job. Să ne trăiască poporul român.

Cazarma U

O ştim cu toţii, cred. Aia de lângă Unirii. Aia din sensul giratoriu Mărăşti. Aia în care sălăşluiau şobolanii şi boschetarii oraşului, în deplină armonie. Acum e izolată. Planuri imobiliare tot s-au făcut pe seama ei. Până atunci, o scurtă trece în revistă ...

Vedere generală.

Detaliu stânga.

Detaliu stânga, I guess.

Tot dreapta.

Intrarea principală + lifturi.

Vedere interior - ce film medieval sau horror aş trage aici ...

Interior, again.

Ironically ...

Poze din 30 Mai 2009.
Restul aici.